...ahm

..de fiecare data cand ascult cum dai drumul tristetii in fata lor, si vorbesti cu ei incercand sa ii faci mai buni, plang, si plang si plang si sunt trista.
Cred ca menirea mea e sa plang mult, pentru mine, pentru tine, pentru cei din jur, la fel ca si prima oara, cand vorbeai cu noi in iasi, mie imi venea sa plang...iar cand am iesit la final hocus pocus, si copilul cu nume ca al tau, plangea schimonosit de tristete.
Sunt bulversata de tot ce e se intampla, simt ca parca cineva imi sparge trupul cu spasme placute, imi tiuie urechea stanga, vederea incepe sa fie mai clara... toate astea de atunci, cand si cand se intampla.(27 iunie)

Privind in trecut, imi dau seama cand s-au declansat toate, a inceput cu o febra dubioasa, am intrat in spital, analize multe, am iesit bolnava, am luat pastile toxice pentru mine, am inceput sa ma plang alor mei ca nu ma pot concentra sa invat, chiar plangeam, pentru ca stateam cu cartea deschisa si nu reuseam sa ma adun. Chiar m-am dus cu gandul la planuri malefice venite din exterior, pentru ca stiam prea bine ca pot si vreau, doar ca era o gheara ce ma tragea inapoi, ma obosea, ma infometa ma stresa. ..

Ce s-a declansat in dimineata aceea cand am constientizat ca parintii mei nu sunt parintii mei, ca nu aici e locul meu, ci undeva in trecut, in locuri cu printi si printese, castele, mari si munti...
Ce fel de pedeapsa e asta?